Poezie universala

Adrian Păunescu Pacient la final de veac



Şi află, doctore, c-aici mă doare,

Acolo unde geme-un colţ de ţară,

Acolo unde plînge fiecare

Ca naţiunea noastră să nu moară.



Iar dacă e de completat o fişă,

Te rog, permite-mi să o scriu cu sînge,

Începătura bolii este grijă,

Am tricolorul ciuruit pe sînge.



Farmacopeea stă să se răstoarne

Asupra mea cu toate ale sale,

Dar eu port rana veacului în carne

Şi am în splină ţărăneasca jale.



Tăiaţi-mă de-a lungul şi de-a latul

Şi dumneata şi ceilalţi doctori, încă,

Apoi să-mi iscăliţi certificatul

Că nu ştiţi boala care mă mănîncă.



O, doamne, cum vă înşelaţi cu toţii

Mi-e capul greu de fiecare veste

Şi nici un minister al sănătăţii

De folosinţă, astăzi, nu-mi mai este.



Sînt numai un creion care îşi scrie

Problema ţării lui, încă o dată,

Şi-şi copiază pe curat, tîrzie,

Această dulce ţară zbuciumată.



Deci, doctore, acestea se întîmplă,

Acestea să le afle telegraful

Mă trage mîlul veacului de tîmplă

Din care nu vreau să se-aleagă praful.



Mai am în mine bucurie multă,

Mai am în mine dorul de-a vă spune

Că nu doar voi, ci alţii mă ascultă,

Să vadă dacă am cuvinte bune.



De nici de sanatoriu nu m-apropii

Că n-aveţi voi rezervă pentru mine

Eu sînt bolnav de soarta Europei

Şi Pacea doarme-n inimă la mine.



Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă,

Dureri de şale, şoc de şapte arte,

Artrită la picior şi la aripă

Şi, mai ales, în tot, un pic de moarte.



1983

Octavian Goga - Tacerea ta








Mai tii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umeda, albastra...
În pacea ei înfiorata
Vorbea numai tacerea noastra...

De-atunci atâtea nopti trecura,
Tot nopti cu soapte si cuvinte...
Din câte-alaturi povestiram
Nimic nu-mi mai aduc aminte...

Dar pâna-n clipa de pe urma
Fermecatoare-o sa-mi ramâie
Si-o sa-mi vorbeasca totdeuna
Tacerea ta din noaptea-ntâie.

Steluţa ....Vasile Alecsandri

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

Ion Minulescu

Romanţă fără muzică

Că ne iubim - şi-o ştie lumea toată -
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti...
Şi nu va şti-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc...

Şi ne-am iubit!...
Ţi-aduci aminte?...
Bluza -
Ah!... Bluza ta pe sânu-ţi decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!...

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloşi,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!...
Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim...
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti!...

Marin Sorescu

Sah

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

Evenimentul istoric al zilei: 15 iunie 1889 - a decedat la Bucureşti Mihai Eminescu - poet, prozator şi jurnalist român
Moartea geniului a venit prea crud si prea devreme, la varsta de doar 39 ani.
În jurul mortii lui Eminescu s-au scris multe dar s-au speculat şi mai multe. Biografii eminescieni au omis sau considerat fanteziste unele dintre relatarile legate de dispariţia fizică a marelui poet. Cunoscutul eminescolog prof. Nae Georgescu vorbeste în "Dosarul morţii lui Eminescu" despre existenţa unui martor ocular, care, la multi ani de la moartea poetului, a povestit ca i-a stat alături în ultimele sale clipe de viaţă. Că era lîngă Eminescu în momentul în care poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap, pe la spate, lovitură de la care i s-a tras sfîrşitul. Marturiile lui au fost consemnate în Universul, la 28 iunie 1926.

Acest martor era Dumitru Cosmănescu, "nea Dumitrache", intr-o vreme fost coafor al Regelui. Omul îşi avea prăvălie sub vechiul Jockey-Club, şi "îl servea" adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

"Cînd s-a întîmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros", a susţinut frizerul.

Soarta a făcut ca frizerul Dumitrache sa fie în ziua aceea, în ora aceea, chiar în minutul acela alaturi de Mihai Eminescu. "Venisem la Şuţu, cam pe la 3 dupa amiază", a povestit nea Dumitrache. "Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: "Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbam şi să te învăţ să cînţi Deşteaptă-te, Române!" Eu, care ştiam ca nu e bine sa-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădina, unde se vede ca-l trăgea soarta. Şi a început să cînte Desteaptă-te, Române, şi eu după el. Cînta frumos, avea voce", a relatat fostul frizer.
"Cum mergeam amandoi, unul langa altul," si-a continuat omul, povestea, " vine odată pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mînă. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărîmat şi cu sîngele siruindu-i pe haine, spunîndu-mi: "Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorît!"L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna şi, cînd am tras mîna, îmi era plina de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic. Dar după o jumatate de oră, bietul Eminescu murise !", a marturisit Dumitru Cosmescu.

Această variantă a morţii dramatice a lui Mihai Eminescu nu apare în nici una dintre biografiile cunoscute ale poetului scrise de G. Calinescuă, George Munteanu, Muraraşu sau Petru Vintilă. Iata cum prezinta G.Calinescu incidentul, în 1932, în prima editie a "Vietii lui Mihai Eminescu": "..Petre Poenaru, care, jucînduse ca din întîmplare cu praştia, îl izbi în frunte (pe M. Eminescu, n.n) cu o pietricică. Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat, care îi pricinuise o simplă zgîrietură".

Ion Minulescu Odeletă

În cinstea ta, -
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, -
Voi scri trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta, -
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, -
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...

Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni,
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din ţara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înţelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!...

George Bacovia - Cu Voi...

Mai bine singuratic si uitat,
Pierdut sa te retragi nepasator,
In tara asta plina de humor,
Mai bine singuratic si uitat.

-O , genii intristate care mor
In cerc barbar si fara sentiment-
Prin asta esti celebra-n Orient,
O , tara trista, plina de humor.

Ion Minulescu - De Vorbă Cu Mine însumi


Vorbesc cu mine însumi, cum as vorbi c-un frate
Întors ranit din lupta cu zilele de ieri,
Si parca tot nu-mi vine sa cred ca n-am dreptate -
Ca El si Eu nu suntem decât acelasi frate,
Si-aceeasi rana-i doare pe ambii scutieri.

Armurile alt'data patate de rugina
Azi par mai sclipitoare decât oricând,
Iar spada,
Încrucisata-n lupta de-atatea ori,
E plina
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiasi proteic si vesnic Torquemada.

Vorbesc cu mine însumi si-mi zic:
- De ce ma minti
De-atâtia ani de-a rândul ca tu esti cel mai mare
Din toti îmblânzitorii cohortelor barbare,
Ca-n gestul tau palpita stravechile altare,
Iar vasta catedrala, zidita de parinti,
Cu-ntreaga-i melodrama de Dumnezeu si sfinti,
O poti schimba-ntr-o clipa,
De nu ti-ar fi rusine
De barbile lor albe,
De mine
Si de tine?

Vorbesc cu mine însumi si-mi zic:
- De-atâtia ani,
De când ma porti spre-acelasi sublim necunoscut,
De ce ma minti cu-aceleasi îndemnuri de temut
Si-mi profanezi credinta cu-acelasi prefacut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani?
De ce din armonia supremelor cântari
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neaca în descarcâri de tunet
Departe, -n cine stie ce profunzimi de mari!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ma simt asa de singur, c-aproape-mi este frica
Sa mai vorbesc cu mine,
Si-mi zic:
- Asculta, frate,
Ascunde-ti rana,
Uita c-ai fost ranit si tu -
Tu, ce-ai strivit atâtia ce nu se mai ridica -
Te scutura de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreaba de-ti sunt sau nu-ti sunt frate
Raspunde-i: "Nu".

Adrian Păunescu Iubiţi-vă pe tunuri

Mă voi feri ca de foc de pericolul
Că dragostea să devină
Obiect al meditaţiei,
Al speculaţiei,
Al filozofiei.

Ferească Dumnezeu
De acea dragoste retorică,
În stare să ucidă
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscată.

Alt fel de dragoste am trăit eu
În zilele şi-n nopţile vieţii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Şi nici un regizor
Nu mi-a putut iscăli pieptul
Cu biata lui cerneală roşie,
De care s-au învrednicit toţi actorii.

Eu însumi am ceva teatral
În fiinţa mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joacă atâţia.

Adolescenţi şi adolescente
Se vor regăsi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd
Şi nu pot.

Căci nici o boală nu devine
Mai mică în tine
Dacă se molipsesc şi alţii de ea;
O, dragostea mea devăstătoare,
Câţi tineri îşi vor face iluzia
Că-i poţi salva când te vor ciţi
În cuvintele mele.

Nu există propriu-zis experienţă umană,
Nimic nu e valabil decât o singură dată,
Ca o seringă în vremea modernă.
Totul se aruncă după folosinţă,
Înclusiv dragostea unui poet
Citită în cărţile lui.

Nici Biblia nu foloseşte,
Nici Biblia n-are un conţinut exemplar,
Experienţa din Cântarea Cântărilor
Se pierde ca un proces verbal de şedintă,
Nu e nimic de făcut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât plăcerea estetică.

Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreună cu actorii,
Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii,
Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii,
Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabilă.

Se joacă, dragii mei,
Tragedia dragostei
În faţa scaunelor goale.
Murim şi nimeni nu se uită la noi,
Actorii turbează pe scândura goală
Şi poate ca de-atâta singurătate
În sălile în care joacă
Ei încep să ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip să scap de aceste cuvinte,
A trebuit să vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut răbdarea
Să-şi omoare toţi eroii,
Stiind
Că vă fi absolvit de marea lui vină
Pentru că, între timp, oricum,
Toţi aveau să moară,
De moarte firească.

Dar eu sunt poet liric,
Eu încă n-am deprins învăţul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devoră persoana întâi.
Şi de-atâtea ori am simţit nevoia
Să mă salvez cu un plural al majestăţii
Şi n-am putut şi unii dintre voi
Au numit, prosteşte,
Această care mi s-a întâmplat,
Egoism.

Şi nici nu am blestemată
Răceala de cuget
A şefului de cadre
Care iubeşte-n taină,
În vreme ce acţionează
Cu dosare şi referinţe de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet şi expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilinţelor,
Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fără de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o să se predea
Lecţii de literatură universală
Pe textele mele,
Biată autopsie,
Vinovată şi impudică autopsie,
Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri
C-au luat note mici
La lecţia "Poezia lui Adrian Păunescu",
N-aţi fi azi în stare
Să mă ucideţi
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi.

Vă voi trece clasa,
Pe voi şi pe femeile voastre,
În faţa cărora îngenunchez
Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi
Şi pentru misteru1 care ne leagă.
Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul,
Veţi supravieţui în poezia mea,
Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementată
Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.
O, bieţii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Şi ştiu că n-am nici o şansă
În timpul vieţii mele.
Sunt făcut să par altceva,
Suport interdictia de a vă fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru că-n clădirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata muniţia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru că în oraşul nostru
Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi
Întrucât primaria e plina de funcţionari.

Teatral, teatral, într-adevăr,
Şi rugindu-vă,
Implorindu-vă,
Ordonidu-vă:
Pace şi dragoste
Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea
Va fi şi Truda de-a le păstra.
Bucuraţi-vă că mai aveţi
Poeti din acest os,
Păsări de această marcă,
Împulsuri în această direcţie.
Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând,
Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit
În sintaxa unei singure orientari,
Să lucrez ca orbetele
Pentru infăţişarea voastră festivă,
Eu iubeam şi scriam
Poezie de dragoste.

Iar pe voi, fraţii mei tineri,
Pe voi, care mă veţi ciţi crezând
Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste
Vă rog, nu pariaţi prea mult
Pe această iluzie.

Nimic nu se învaţă de la nimeni
Până când nu înveţi acel lucru
Din propria ta experienţă.
Voi mă veţi iubi
Abia după ce
Veţi ajunge-n situaţia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e iniţiere,
În versurile mele nu veţi găsi
Descrise somptuos
Poziţiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneză.
O, nu. Toată poezia mea de dragoste
E o imensa vatră de cenuşă
La temelia unui rug
Ce arde încă.
Luaţi această carte-n mâini,
Această machetă a unui teatru tragic,
Iubirea e tragică.
Pentru că iubirea e moarte,
Iubirea e tragică
Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată,
Măreaţă cum e
În scriitura pe care au învăţat-o,
Dar abia aşteaptă să coboare
Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă
În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fată pură plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se sărută pe scenă cu o actriţă.
Vai, eterna contradicţie
Dintre artă şi viaţă!

Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise
Citiţi cartea mea
Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,
N-am decât orgoliul de-a mă alatura
Cu toată cenuşa distrugerii mele
Cenuşilor voastre,
Căci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iaraşi BR> Lumea.

Şi când veţi vedea
În faţa ochilor voştri arzând de iubire
Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă
Câmpiile şi fabricile,
Oamenii şi munţii,
Păsările şi peştii,
Bibliotecile şi spitalele,
Mormintele şi bisericile,
Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi,
Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă,
Şi pentru că pământul e rece,
Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionată de-atâtea arme,
Sub ochii holbaţi ai armatelor,
Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor,
Fără nici o ruşine,
În numele singurei religii care ne uneşte,
Credinţa în continuitatea speciei umane,
Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Concediaţi tunarii
Şi dezamorsaţi obuzele
Şi daţi-ne acest prim şi netrecător
Semn al păcii universale.

Iubiţi-vă,
Iubiţi-vă pe tunuri!
Iubiţi-vă până le veţi hodorogi,
Până le veţi scoate din funcţiune,
Iubiţi-vă aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini,
Actele voastre, banii voştri, oglinzile,
Chiar şi această carte care nu are decât meritul
Că aparţine unui om
Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul
Să facă dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit şi n-a scris,
A iubit
Cu disperarea condiţiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Şi cu dăruirea muribundului.

Facă-se profeţia mea,
Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

Vara
de Nichita Stănescu

Deşi este încă seară
simt că mâine vine vara
cu lungi gene de mărar
şi cu ochii de muştar,
cu obrajii de caisă
unduindă a narcisă.

Ca o pasăre măiastră
ea va bate la fereastră,
Eu-i deschid. Ea intră-n casă,
tărcată şi pepenoasă.

George Topârceanu Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

Nichita Stănescu



Emotie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite
pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să
se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în
mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste
mare.

Vei şti...?
de MarianaKabbout

Mâna mea de-ar fi un ram
Şi cu flori ţi-ar bate-n geam,
Să-i deschizi te vei grăbi ?
Că sunt eu, oare vei şti ?...

Sau o frunză îţi va spune,
Că-i o vară-n strai-copil
Ce-a venit aşa, tiptil,
Hoinărind pe căi nebune ?...

Ochii mei de-or fi ninsori,
Cer sau stoluri de cocori,
Şi-n gând ţi-or broda mereu,
Un abis... vei şti că-s eu ?

Ori vei prinde-ntr-o cunună
Ce n-a fost şi înc-o zi ?...
Iar când soare n-oi mai fi,
Tu vei crede că sunt lună... ?

O, iubite, n ce minune
Ne-am ascuns, iubind sublim ?
Şi de ce seninul spune
Că şi-acum în el plutim ?

Ne-a păstrat ramul, în floare
Şi-n albul oricărui rost...
Dar din tot, doar ce nu moare
Va şti când şi ce am fost...

Atingeri...


Si totusi, totusi… cateva atingeri
au fost de-ajuns sa-mi dea multiple ameteli.
Vedeam vazduhul fluturand de îngeri,
Lumina-n seara mea de îndoieli.

De-am mai fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis,
Ca o eterna raza aurora
De ne-nteles, de nedescris.

Ireversibil s-ar fi încheiat povestea
Si nici nu stiu de-ai mai citi
Din întamplare randurile acestea
In care as vrea sa fii ce nu poti fi.



Nu-mi voi strivi eu visul in picioare…
As fi putut sa spun: „Esti ca oricare”.
N-am sa patez cu vorbe ce mi-e drag,
Nu vreau in noroaie sa te bag.

Sus

Era ceva în atmosfera,
o boare uscata, un aer incins,
parca s-ar fi scuturat o cometa
scapata pe sens interzis.

Carele se rasuceau descriind
variabile intersectii
pe Calea Lactee marsaluiau
nevazuti meteoritii.

Tu erai mult mai departe de ei
intr-o directie contrara,
să te ajung mi-ar fi trebuit
treizeci de ani si o vara.

Nu-ti vedeam decât un colt de obraz,
paru-ti cazuse pe frunte,
numarai satelitii de tinichea
ca pe niste margele marunte.

Ti-am făcut semn si tu ai raspuns,
sau poate mi se paruse doar mie,
s-ar fi putut să mă-nsel,
cine stie!?

In atmosfera era cu siguranta ceva,
un sentiment cosmic rebel,
te-am sunat, te-am sunat, te-am sunat,
si n-ai raspuns la apel.......

Daniel Dragan

De-i dragoste


"De-i dragoste ce simt,
de ce doare asa cumplit,
de ce-mi sfasie sufletul la infinit?

Iar inima-mi, sarmana
al tau nume il rosteste
mi se zbate-n piept nebuna
si nu se mai opreste.

Iar ochii mei,bietii de ei
au plans pana-au secat
caci n-au vazut in fata lor,
decat chipul tau frumos fecior.

Oh!Doamne...
de ce atatea lacrimi,
de ce atata dor,
de ce atata suferinta,
de ce Doamne sa mor?

De-i dragoste ce simt,
de ce ma pierd usor,
si inima-mi,saraca,incet ea s-a oprit
iar ochii mei,bietii de ei
au obosit si nu mai zic nimic, nici ei
iar chipul tau, frumos fecior,
a disparut din mintea mea asa....usor.

De-i dragoste ce simt,
de ce ma pierd si mor?"

Tu,piatra!
de Mariana Kabout

Deschide-te, piatră, când inima-mi bate
La poarta-ţi ascunsă sub roze de gheaţă
Şi-n pântecul searbăd din rugul-cetate
Topi-voi ninsoarea ce-ţi cade pe faţă.

Primeşte-mă, piatră, în jadul din trepte
Pe care urc sclav şi-apoi cenuşăreasă
Cobor iar în valea iubirilor drepte,
Alb foşnet să fiu într-un vis de mireasă.

Ascunde-mă, piatră, ‘n răbdări colosale,
Mi-e foame de frig, de uitări sete-mi vine,
Când lacrima-mi zburdă-n picioarele goale
Pe-o frunză ce-mi pare c-aduce cu mine.

Primeşte-mă, piatră... vieţuirea să-mi fie
Nu munte... nici deal... poate doar temelie...

NICHITA STANESCU !



Vârsta de aur a dragostei



Mâinile mele sunt îndrăgostite,

vai, gura mea iubeşte,

şi iată, m-am trezit

că lucrurile sunt atât de aproape de mine,

încât abia pot merge printre ele

fără să mă rănesc.



E un sentiment dulce acesta,

de trezire, de visare,

şi iată-mă fără să dorm,

aievia văd zeii de fildeş,

îi iau în mână şi

îi înşurubez râzând, în lună,

ca pe nişte mânere sculptate,

cum trebuie că erau pe vremuri,

împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.



Jupiter e galben, şi Hera

cea minunată e argintie.

Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.

E un dans iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.

Şi eu, cu pânzele sufletului

umflate de dor,

te caut pretutindeni, şi lucrurile vin

tot mai aproape,

şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.