Carti romanesti ce merita citite

Roman psihologic, Padurea spanzuratilor - Romanul - drama de constiinta a omului

Padurea spanzuratilor

de Liviu Rebreanu


Aparitia
 lui Liviu Rebreanu in literatura inseamna un moment de raspantie.
Analizand acest moment, Tudor Vianu considera ca „rolul samanatoristilor
 era incheiat, iar Delavrancea, Duliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti
isi dadusera masura lor… numai Sadoveanu ontinua sa creasca din
fundamentele asezate mai dinainte”.

Reprezentand epicul pur,
Liviu Rebreanu marcheaza o noua faza a realismului romanesc : „Niciodata
 realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu, nu infiripase o vziune a
vietii mai sumbra, infruntand cu mai mult curaj uratul si dezgustatorul,
 intocmai ca in varietatea mai noua a realismului european, crudul
naturalism francez su rus” (Tudor Vianu). Eugen Lovinescu vorbeste de
realisul dur din operalui Rebreanu, de originalitatea marilor sale
constructii epice, de obiectivitatea prozei.

Liviu Rebreanu in operele sale creaza oameni vi, cu viata proprie, el se apropiindu-se de misterul eternitatii .

Despre
 stil „prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce
vreau decat sa fie slefuit si neprecis. E mult mai usor a scrie frumos
decat exact” (Liviu Rebreanu). Atat Liviu Rebreanu cat si C. Petrescu
pot avea un stil caracterizat prin sobrietate, limpezime si precizie,
fiind considerati scriitori anticalofili (impotriva scrisului
infrumusetat).

„Realitatea pentru mine a fost un pretext pentru
a-mi crea o alta lume noua, cu legile ei, cu intamplarile ei” (Liviu
Rebreanu).

„Pentru mine arta, zic arta si ma gandesc mereu la
literatura, inseamna cretie de oameni si viata. Astfel arta, intocmai ca
 si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vi, cu
viata proprie scriitorul se apropie de misterul eternitatii. Nu
frumosul, o nascocire omeneasca intereseaza in arta ci pulsatia viatii.
Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai
 realizat o opera mai pretioasa decat toate frazele frumoase din lume”
(Liviu Rebreanu).

 

Primul roman psihologic din literatura
 noastra este inspirat dintr-o intamplare reala. Emil Rebreanu, nascut
la 17 decembrie 1891, fratele scriitorului si subofiter in armata
austro-ungara, a fost spanzurat la Ghimes pe data de 14 mai 1917 cand
incerca sa dezerteze pe frontul romanesc. Dupa mai multe surse se pare
ca Ilona a existat in realitate, fiind iubita lui Emil. In 1920 Livu
Rebreanu face o calatorie la Ghimes si descopera mormantul fratelui sau.
 Astfel, aceasta calatorie si o fotografie il determina sa scrie romanul
 de fata. Fotografia respectiva, in care era reprezentata o padure de
spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia a vazut-o in anul
1918 la un prieten cand mergea la o conferinta de pace.

Apostol
Bologa,un tanar din Parva, de langa Nasaud, insufletit de aventuri
romantice, se inroleaza voluntar pe front, in timpul primului razboi
mondial, pentru a-i dovedi dragostea logodnicei sale, Marta, ca si el
este capabil sa rivalizeze cu ulanii maghiari, dupa care aleasa nimii
sale se dadea in vant.

Pe frontul din Galitia, el se acopera de
bravura, fiind decorat si avansat la gradul de locotenent. Este cooptat
apoi de Curtea martiala, unde il condamna, cu toata covingerea, la
moarte, prin spanzuratoare, pe sublocotenentul ceh, Svoboda.

Dupa
 executie, afla de la noul comandant de companie, capitanul Klapka,
motivele pentru care Svoboda incercase sa dezerteze. Din acest moment
incepe sa aiba mustrari de constiinta. Incercarea de a gasi noi
argumente si justificari ii sporeste nelinistea si obsesia vinovatiei
devine chinuitoare.

Afland apoi ca regimentul sau va fi trimis pe
 frontul romanesc, se hotaraste sa dezerteze, este ranit si internat in
spital. Indragostit de unguroaica Ilona, fiica groparului Vidor, in casa
 caruia este incartiruit, Bologa rupe, in timpul concediului de
convalescenta logodna cu Marta.

La scurt timp dupa reintoarcerea
la unitate, este chemat din nou la Curtea martiala. Acum urma sa fie
judecati niste tarani, considerati spioni fiindca se ducea sa-si
munceasca ogoarele peste liniile interzise conventional de armata
austro-ungara. Bologa nu mai poate suporta gandul de a fi complice la
condamnarea unor oameni nevinovati si se hotaraste sa dezerteze. Este
prins, condamnati si spanzurat.

Structurala compozitionala a
cartii se conduce dupa liniile unei constructii clasice, ascendente.
Descrierea unei atmosfere cenusii a zilei de toamna deschide simbolic
drumul in constiinta lui Apostol Bologa. El cade spanzurat ca un martir
al neamului. Discursul epic se constituie pe schema unei obsesii,
alternand timpul cronologic cu timpul psihologic.

Monologul
interior si sondajul psihologic, realizat din perspectiva autoriala,
configureaza destinul tragic al eroului. Pasajele ce descriu atmosfera
dezolanta de pe front sau natura cenusie si mohorata dintr-o zi de
toamna sunt in concordanta cu lumea gandurilor si a trairii eroului,
prefigurand destinul sau tragic. Asemenea lui I.L.Caragiale, cum observa
 T.Vianu, Liviu Rebreanu abordeaza notatia organica „regasind procedeul,
 ii da o intrebuintare cu mult mai intinsa” („Apostol Bologa se facu
rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata comandantului. Isi
auzea bataile inimii ca niste ciocane…”).

Simetria ansamblului
epic din Padurea spanzuratilor ca, de altfel, si din celelalte romane,
dezvaluie vocatia constructiilor monumentale. Imaginea spanzuratorii
(element ce apare de 20 de ori de-a lungul operei), cu care se deschide
si se inchide romanul, sugereaza cele mai inalte momente ale tragicului.

 

Cartea este calauzita de trei principii:

Premisa:
 Apostol e cetatean, o particica din Eul cel mare al statului, o rotita
dintr-o masinarie mare; omul nu e nimic, decat in functie de stat.

Termenul
 mediu: Apostol devine roman: pe cand statul e ceva fictiv si
intamplator, putand intruni oamnei straini la suflet si aspiratii,
neamul e o ixzolare de iubire, chiar instinctiva. Statul nu cere iubire,
 ci numai devotament si disciplina omului; pe cand neamul preupune o
dragoste frateasca.

Concluzia: Apostol devine om: in sanul
neamului, individul isi regaseste Eul sau cel bun, in care salasluieste
mila si dragostea pentru toata omenirea. Numai intr-un eu constient
poater trai iubirea cea mare – universala – religia neamului.


Roman psihologic

Romanul
 Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata
in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din
 primul razboi mondial, tanarul Apostol Bologa – roman din Transilvania
integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o experienta cu
implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte,
iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schmba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:
- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului

-
 prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat
launtric de partea de vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda –
Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

Procesul de
constiinta al personajului incepe chiar in clipa executiei lui Svoboda,
cand Bologa „… simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se
prelingea in inima ca o imputare dureroasa”. Ulterior, bravand din
nevoia de a le demonstra celor din jur si mai ales siesi justetea
sentintei la care subscrisese, personajul confirma faptul ca increderea i
 se clatina. De altfel, intalnireacu Klapka joaca un rol important in
evolutia sufleteasca a lui Bologa si dupa ce primul ii destainuise
motivele mutarii sale pe frontul rusesc, o „ura noua, plamadita in
sufletul lui pe nesmtite” il va face pe locotenentul roman sa vada
altfel razboiul: „.… il incolti in minte o idee ca un carlig: ce cauta
el aici?” Se contureaza inca de pe acum, marea drama a lui Bologa:
neconcordanta intre teoria sa despre patrie si realitatea cruda a
razboiului.

Adevarata trezire a constiintei etnice a tanarului
roman se petrece atunci cand este instiintat ca peste cateva zile,
divizia lui va fi mutata pe frontul din Ardeal. Gandul dezertarii i se
infiltreaza in minte mai intai nebulos, ca o posibilitate, pentru a
deveni o hotarare atunci cand generalul ii refuza mutarea pe un alt
front.

Dinamica trairilor sufletesti ale eroului este urmarita si
 in timpul a doua evenimente- cheie. Primul l-a constituit discutia cu
un prizonier neamt adus la Lunca si interogat Apostol Bologa serveste ca
 interpret, iar cuvintele prizonierului („dar romani ca dumneata…”) ii
trezesc in suflet nevoia adanca de disculpare. In aceste conditii,
dezertarea constituie una dintre formele posibile de izbavire, singura
pe care o vede,

Al doilea eveniment este convocarea lui Bologa la
 comandamentul diviziei, pentru a face parte din curtea martiala ce urma
 sa condamne niste tarani acuzati de spionaj. Drumul facut cu masina
spre comandament constituie una dintre cele mai bune pagini ale
romanului; constiinta dilata ceea ce vede ochul, incat cei sapte tarani
spanzurati sunt multiplicati la nesfarsit, iar drumul capata proportii
incredibile putin mai tarziu, coplesit de impresia asemanarii
spanzuratilor, „Apostol se cutremura (…) si deodata isi zise: e Svoboda…
 privirea lui”. Ziua faustiana a lui Bologa incepuse si, pentru a nu mai
 incheia un pact cu diavolul incearca sa dezerteze, in aceeasi noapte,
pe frontul romanesc, dar este prins, judecat si condamnat. Autorul
urmareste – cu o rara forta de penetratie psihologica ultimile ore ale
existentei personajului: invalmasirea gandurilor, renuntarea la aparare,
 drumul pana la locul executiei, momentele in care condamnatul nu-si
recunoaste propriul nume scris pe cruce, pana la lumina apotetica din
final, izbucnita din ochii lui Bologa, odata cu primele raze ale
soarelu, ca intr-o noua Geneza in care Omul este proiectat pe fundalul
Universului.

„Padurea spanzuratilor este construita in intregime
pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancimile
subconstientului” (Tudor Vianu).

Obsesia se instaleaza in
inconstient odata cu asistarea la scena spanzuratorii lui Svoboda: in
momentul mortii, o lumina mare i se raspandeste pe figura si „cu
privirea lucitoare, cu fata alba si luminata, parea ca vrea sa vesteasca
 oamenilor o izbanda mare…”. Din acea clipa, lui Bologa ii este sete de
lumina, aceasta devine „glas” al neamului catre personajul care se
indreapta ca un halucinant. Ulterior, avand misiunea de a distruge un
reflector din zona inamicului, Bologa isi simtise sufletul sfasiat
pentru ca pierduse „desmierdarea razelor tremuratoare”. Dupa ce
reflectorul este spart, imaginea luminii cotopind lucirea din ochii
cehului cu viziunea lui Dumnezeu, il ridica pe cel ucis la dimensiuni
divine: „Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui Svoboda sub
streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica, in
fata altarului, sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu”.

Chemarea
neantului se mai aude o data in clipa sosirii la locul executiei sale
cand, ridicand ochii vede lucirea alba a spanzuratorii in care „se
deslusea ceva straniu”.

Ca si Dostoievski, Rebreanu analizeaza
trairile sufletesti ale omului in clipa trecerii in nefiinta; de data
aceasta, sub lumina rasaritului catre care se indreapta „insetati” ochii
 condamnatului, el devine un nou Crucificat, dobandind iertarea.

    *

      Caracterizarea personajului protagonist –

APOSTOL BOLOGA

 

Prin
 romanul „Padurea spanzuratilor” se face un pas remarcabil in directia
modernizarii romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este
declansata de criza psihologica, personajul apare ca subiect traitor si
observator al propriilor stari de constiinta si subconstiinta obsesiva.
Eroul isi traieste emotiile, sentimentele, incertitudinile,
surescitarile – dar tot el observa aceste procese si amnifestari, le
verbalizeaza printr-o aotoanaliza psihologica (parca dialogata, uneori
monologata). „Viziunea impreuna cu” este moderna, fiindca naratorul
stie, cat personajele sale. De asemenea, mai multe aspecte ale aceluiasi
 eveniment sunt surprinse din unghiuri diferite, percepute de personaje
diferite intro „viziune stereoscopica” (dezbaterile de la popota).
Timpul povestirii realizeaza o deplina sinteza a timpului obiectiv, al
evenimentelor in succesiunea lor – si a timpului subiectiv al
personajului, traitor, ce se introspecteaza; al celui care este si sub
imperiul memoriei involuntare (insertia in naratiune a rememorari de
catre Apostol Bologa a anilor din copilarie si ai celor de adolescenta,
precum si al altor evenimente mai apropiate). „Rebreanu este un analist
al starilor de subconstienta, al invalmaselilor de ganduri, al
obsesiilor tiranice” ( Tudor Vianu).

Modernitatea lui Rebreanu
consta in analiza unor viziuni profunde si complicate ale adancurilor
opace si greu sondabile ale sufletului. Subiectivitatea domina intreaga
structura epica organizata metodic si intr-o modalitate sferoida
(sustinand filozofia stranie – mecanico-tragica a rotirii destinelor.
Realismul personajului este impus in planul obiectiv al evenimentelor,
dar mai ales in planul subiectiv al obsesiei devastatoare, pana la
purificare, deprindere de contingent si spiritualizare.

Apostol
Bologa, ca personaj literar este conceput de Rebreanu in cea mai moderna
 viziune, corelata cu cea a romanului european. Prin psihanaliza a impus
 o imagine, in straturi suprapuse, a psihicului individual spre forme
psihice colective (cele trei straturi „sinele”, „eul” si „supraeul”).
Psihanaliza sa preocupat de energiile ce zac in stratul din afund si de
modul cum instantele superioare le cenzureaza si le convertesc.

Criza
 sufleteasca a lui Apostol Bologa incepe de cand asista la executia unui
 camarad ceh care a dezertat. Ca membru al Curtii martiale, el a luat
parte la condamnarea sublocotenentului Svoboda. Nelinistea, agitatia lui
 Bologa izbucnesc din nevoia de certitudine ca pedeapsa fusese cuvenita.
 In timpul executiei nu-si poate domina emotia, aude in jurul lui
soldatii gemand de mila, iar pe el il auzim rostind ca o justficare:
„pedeapsa… crima… legea…”. Imaginea spanzuratorii si a ochilor celui
condamnat il obsedeaza de acum inainte pe erou. Contrapunctic dialogul
releveaza convingerile, conceptiile cu privire la conflagratie:
„Razboiul m-a smuls din mijlocul cartilor, de la universitate
(…) Dar
 m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca razboiul e adevaratul
generator de energii!” (Apostol), „Si eu care credeam ca razboiul e un
ucigator de energi” (Klapka).

Analiza psihologica si intrspectia
releveaza starile subiective ale personajului; el simte „gatul ii era
uscat si amar iar inima i se framanta intr-o emotie aproape dureroasa”,
„Apostol bologa se facu rosu de luare-aminte (cand aude sentinta
citinduse) si privirea i se lipise intarata”, „mai pe urma insa simti ca
 flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare
dureroasa”, „incearca sa intoarca capul si sa se uite aiurea, dar ochii
omului osandit parca il fascinasera cu privirea lui dispretuitoare de
moarte si infrumusetata de o dragoste uriasa”. Mutatiile psihologice
notate minutios marcheaza tensiunea launtrica, el simte „un frig dureros
 care ii cutreiera inima”, incat sopteste „cu un scancet bolnav” – „ce
intuneric, Doamne, ce intuneric s-a lasat pe pamant…”.

Prada
nelinistior, devorat d intrebari, de incertitudini, ajuns acasa,
incearca zadarnic a se linisti, gandurile se napustira asupra lui din
toate ascunzisurile crierului, ca niste pasari hraparete, si in urechi
rasuna cantecul ordonantei care trezi in suflet amintiri de acasa, de la
 Parva de pe Valea Somesului.

Astfel, prin tehnica retrospectivei
 biografice, patrundem in universul subiectiv al personajului, lui i se
perinda in minte imagini si imagini copilaria in opulenta, dragoste si
regiozitate, crize extatice, mama fiinta evavioasa, tatal – fiu de
memorandist, care i-a oferit lectii de morala, convingeri absolute.
Vocea tatalui jalonase drumurile vietii lui Apostol, inca din pragul
adolescentei: „sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales
 pe a ta insuti. De aceea, sufletul tau sa fie ntotdeauna ca gandul,
gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci numai astfel vei obtine un
echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat sa-ti
faci datoria si sa nu uiti niciodat ca esti roman!” La universitate,
studiind filozofia, profesorului i se parea ca Apostol si-a pierdut
credinta in Dumnezeu si cauta „un adevarat absolut”. Ii reapare in minte
 chipul Martei,logodnica cea care cochetase cu un ofiter ungur „tantos
si increzut”, precum si hotararea sa „sa lupte si s-o recucereasca
definitiv”; a urmat doua luni de scoala de artilerie, a fost numit
ofiter, apoi ranit usor, iar a doua oara ranirea a fost mai grea,
decorarea de trei ori, inaintarea la gradul de locotenent, toate in
decursul celor doi ani, „pe urma Curtea martiala”, „pe urma a venit
spanzuratoarea si ochii condamnatului si doina ordonantei, care nu mai
inceteaza de loc ca o mustrare…” (toate se deruleaza in memoria afectiva
 a personajului literar).

Apostol Bologa crezuse ca are in
constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in
convingeri si atitudini cu privire la: stat, patrie, datorie, neam, etc.
 – insa in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste
asa zise valori morale prind un alt continut. De aici, amplificarea
incertitudinilor si zbuciumul imens il vor impinge la fapte decisive.
Eroul este asaltat de impulsuri, de pareri diferite, la popota se
intretaie concepte: „aparam patria, mostenirea stramoseasca” (ungurul
Varga), „patria noastra e moarte” (Bologa), „Internationala crimei” este
 actiunea statului austr-ungar, „iubirea voastra ne hraneste cu gloante
sau spanzuratori”, „Svoboda a incercat sa se smulga din murdarie, pe
cand noi ne balacim mereu…” (Gross).

Capitanul Klapka, mult si
greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste o mare drama, el
se va confesa lui Apostol, motivand ca i-a vazut lacrimile in timpul
executiei „lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul”, il socoteste
„frate de suferinta”.

Romancierul foloseste tehnica insertiei in
naratiune a altei povestiri – relatate de Klapka de pe frontul italian,
intr-un spectru terifiant, macabru si acuzator: „in fiecare copac
atarnau oamenii, agatati de crengi, cu capetele goale si cu tablite de
gat pe care scria „tradatori de patrie” in trei limbi, atunci cu groaza
si-a zis „Asta-i padurea spanzuratilor”. Drama launtrica releva
contrarietat „n-am plans”, „m-am bucurat… ca traiesc, c-am scapat de
padurea spanzuratilor”. Amandoi primisera stupida misiune de a distruge
reflectorul rusesc.xand fapta e savarsita, Cervenco il apostrofeaza:
„Ati ucis lumina, Bologa!”.

Propus pentru medalia de aur in urma
distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe
frontul din Ardeal, ci sa ramana pe loc sau sa mearga pe frontul
italian. Reactia generalului este violenta cand isi da seama de
conceptia lui Apostol Bologa – „Dumneata faci deosebire intre dusmanii
patriei”, „… glonte, nu medalie!…” Apostol nu avea o limpezime a
constiintei asupra razboiului, asupra statului multinational, masina de
razboi infernala. Socoteste ca numai dezertarea l-ar izbavi. Fire
sovaielnica, o reneaga pe Marta fiindca comunica si simpatizeaza pe un
ofiter ungur, dar el apoi se indragosteste de fiica groparului Vidor.
Din aceasta iubire parca se purifica, avand revelatia unei lumini
interioare. Incercand sa dezerteze, este prins, inchis si condamnat la
moarte prin spanzuratoare (motivul rotirii tragice a destinelor si
motivul judecatorului vinovat de la inceput alterneaza acum cu motivul
vinovatului fara vina). Cand Ilona apare in mintea lui, eroul traieste o
 stare de elevatie, de detasare si spiritualizare prin iubire: „indata
simti o caldura binefacatoare, ca si cum chipul ei i-ar fi umplut inima
de o iubire vie, ca o lumina uriasa in care se cuprindeau toti oamenii
din toata lumea. Klapka incearca sa-i angajeze vointa de a trai,
aparandu-si cauza, dar Apostol refuza: „Acum mi-e sufletul linistit… De
ce sa reincep chinurile?… Nu mai vreau nimic. Iubirea imi ajunge (…)
Cine o simte traieste in eternitate…”.

Desfacerea de sine este o
traire unica, dupa ce vazuse pamantul, groapa, preotul, cosciugul,
observa si „crucea mare de lemn pe care scria: „Apostol Bologa…” Numele i
 se parea strain si se intreba aproape suparat: „Oare cine sa fie
Apostol Bologa?” In semn de solidaritate umana, groparul Vidor il
saruta, iar Klapka plangea „se batea cu pumnii in piept”, „atunci Bologa
 fu impresurat de un val de iubire izvorata parca din rarunchii
pamantului (…)Pamantul i se smulse de sub picioare, isi simttrupul
atarnand ca opovara. Privirile parca ii zburau nerabdatoare, spre
stralucirea cereasca”, in urechi i se stingea glasul preotului
”Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol… Apostol… Apostol”.
Drama eroului a izvorat din „nevoia de optiune personala si neputinta de
 a rezista unor imperative exterioare constiintei”.

Marele
romancier a creat uncaz de constiinta dand sensuri noi si deschidere
spre pluralitatea de semnificatii. Sfarsitul imanent genereaza reactii
diverse: revolta transpusa in mit, in revolta fatisa fiind sentimentul
relativitatii generale sau poate, constatarea unui absurd insurmontabil.

Morometii - comentariul romanului scris de Marin Preda



Morometii

de Marin Preda

Originalitatea romanului Morometii sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale.

Cele
 doua volume contin povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii,
mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste, de-a
lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.
41491cxr31egy8p

In volumul I satul e infatisat cu cativa ani
inaintea celui de-al doilea razboi mondial, in vara anului 1937, intr-o
perioada de relativa sau iluzorie stabilitate sociala, perioada in care
timpul era foarte rabdator cu oamenii.

Spre deosebire de
inaintasi, care au vazut satul din Campia Dunarii zbuciumat, angajat in
actiuni disperate, Marin Preda descrie, in primul volum din Morometii un
 sat in care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile rasturnari si
unde nu clocoteste razvratirea. Traiul populatiei din Silistea-Gumesti
nu e usor deloc, decat pentru cateva familii instarite, familiile unora
ca alde Aristide, Cotelici, Balosu sau Iocan, dar nici peste masura de
amarat nu este. Ii apasa pe multi impozitele, fonciirea si alte
neajunsuri dar ele pot fi inca suportate de oameni, care se aduna cu
placere duminica, la taifas, in poiana lui Iocan unde citesc ziare,
povestesc anecdote, glumesc, angajandu-se in adevarate dueluri ale
inteligentei.

Silistea-Gumesti este o comuna mare, cu doua
biserici, o scoala cu patru sute cincizeci de elevi incrisi si vreo
sapte invatatori. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai
restranse ale taranilor si mosia Maricica, vegheata cu strasnicie de un
paznic. Afara de bogatasii satului, care au casa mari, taranii ceilalti
vietuiesc in case cu doua sau trei camere si chiar in bordeie.

Gospodaria
 Morometiilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina
intacta. E pentru intaia oara cand in literatura romana taranul nu este
stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale, ci de a
si-l pastra. xg491c1431eggy

Ilie Moromete este dotat, pe langa o
filozofie asupra vietii si cu o vointa de a rezista la tot ce contravine
 gustului sau de trai linistit, confortabil, intr-o gospodarie mijlocie.
 Astfel, daca Moromete nu face mari speculatii, el cauta sa profite de
institutiile capitaliste – nu se sfieste sa ia bani cu imprumut de la
banca spre a-si cumpara oi si cai, isi pune la munca familia, el
rezervandu-si rolul de stapan, pierde timpul in lungi conversatii cu
prietenii, discuta politica – are pareri indraznete despre regalitate si
 nu se sinchiseste de legionari. Singura sa grija e de a-si achita
impozitele si datoriile contractate, taraganand, amanand cat mai mult
scadentele, fara sa instraineze ceva din avere. Cand isi da seama ca
unul din fiii lui din prima casatorie, Achim, trimis cu oile la
Bucuresti ca sa aduca bani, nu se va mai intoarce, Moromete se gandeste
sa vanda caii, dati in grija altor doi fii, Paraschiv si Nila. Acestia
se opun ; Paraschiv, banuind ca surorile lui tin comori ascunse intr-o
lada o sparge. Scena finala in care, dupa ce, pentru a-si imbuna
feciorii Moromete se razbuna pe nevasta, scos din rabdari, loveste pe
Paraschiv si Nila cu parul, explicand toata tactica sa, atitudinea fata
de realitatile crispante din jur : - Atata timp cat traiesc eu, ori
faceti cum zic eu, ori daca nu, sa plecati. Am muncit si am trudit si am
 luat pamant ca sa traiti voi bine ! De ani de zile ma zbat sa nu vand
din el, sa platesc fonciirea fara sa vand, ca sa va ramaie voua intreg,
orbilor si salbaticilor la minte ! Si […] acum sariti la mine… ca v-am
furat munca voastra ! Bolnavule dupa avere !… O sa-ti manance capul
averea, sa tii minte de la mine!

Moromete nu e deci setos de
pamant, averea nu reprezinta pentru el un scop ci numai un mijloc de a
trai in oarecare tihna, cu iluzia, daca nu cu certitudinea
independentei. Cand insa Paraschiv si Nila nu inteleg lupta tatalui cu
instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug si ei la
Bucuresti cu caii. Moromete e nevoit sa vanda mai mult de jumatate din
pamant, cumpara alti cai, plateste impozitul funciar, rata la banca si
taxa scolara pentru fiul mai mic, Niculaie si incepe o viata noua. Cu
toate acestea lucrurile nu mai merg ca altadata cand timpul se scurgea…
fara conflicte mari in Campia Dunarii :

In urmatorii ani
gospodaria taraneasca continua sa se ruineze. Moromete intra intr-o
lunga stare depresiva din care n-avea sa fie scos decat de marile
zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea
razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare.

Omul vremii sale,
lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neincrezator in
 posibilitatea schimbarilor ordinei prin violenta, de altfel ca si
taranul sarac Tugurlan, care, dupa ce dovedeste ca in bratele lui a mai
ramas destula vigoare spre a raspunde fortei cu forta se preda, aproape
de bunavoie, la inchisoare.

Asta nu inseamna ca satul lui Marin
Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birica si al Polinei e dintre
cele mai semnificative. Polina e adusa acasa la Bririca de catre acesta,
 fara stirea parintilor. Cearta fetei cu tatal ia proportii. Polina
sileste pe Birica sa secere graul de pe pamantul ei de zestre. Birica se
 bate cu socrul, socrul il da in judecata, apoi tinerii isi pornesc
singuri o casa din lut, iar casei lui Balosu ii dau foc.

In alt
episod, Botoghina, tuberculos, se cearta cu femeia sa, daca trebuie sau
nu sa vanda pamant pentru a intra in spital, ajung la intelegerea de a
vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e in
stilul obiectiv al autorului, de un afect comic savuros :

-Vreai sa ma duci la cimitir ? intreba omul plin de manie.

-Cu ce ma duci fa, la cimitir ? Nu tot trebuie sa vinzi ?

-Vorbesti
 parca ai fi proasta in targ, raspunde Anghelina […] Parca am fost din
alea care sa-ti puie sula in coasta ca sa-i cumperi marchizet si pantofi
 de lac […]. N-am sa uit pana-oi muri iarna de-acu trei ani, cand ai pus
 porcu in caruta si te-ai dus de l-ai dat !… Ai lui Moromete nu platesc
cu anii si traiesc si nici pamant n-au vandut…

-Fa, tu nu vrei sa taci din gura ?… Cand ti-oi da una acuma, iti mut falcile in partea ailalta.

Daca
 volumul I se incheie cu Ilie Moromete care ia cunostiinta cu timpul
care nu mai avea rabdare in urma unei experiente care ii modifica
psihologia si il face sa alunece in mutenie, in volumul II eroul, prin
istetimea lui reuseste sa-si refaca starea economica. Rascumpara
pamantul vandut, care insa, in noile conditii, devine o povara.
Incercarea de reconciliere cu cei trei fii plecati din sat esueaza.
Acestia, capatuiti si insurati in Bucuresti nu vor sa mai auda de sat si
 Moromete se intoarce acasa aproape fara un cuvant din partea lor.
Drumurile lor se vor desparti. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va
sfarsi lovit de o boala de piept, Nila va muri pe front, Achim singur se
 va descurca in comert. Catrina il paraseste si ea pe Moromete (ii
reproseaza ca n-a avut grija de Niculaie si de cele doua fete, Tita si
Ilinca).

Cu toate ca Moromete revine in prim-plan la sfarsitul
cartii, atentia cade acum asupra lui Niculaie. Acesta, ajuns activist,
este trimis de la raion sa supravegheze in satul natal secerisul si
predarea cotelor catre Stat. Descrierea peripetiilor acestei actiuni
prilejuieste autorului nu numai o pagina vie de istorie dar si o
capodopera de observatie a psihologiei taranesti intr-un monent de mare
incordare, de ezitare intre subordonare si revolta, intre aparenta
pasivitate calma si bruca izbucnire a nelinistii, ca in asteptarea unei
catastrofe (incurcatura este datorata unei directive a bazei de receptie
 care pretinde ca graul primit de tarani la insamantare cu neghina sa
n-aiba la predare corpuri straine ceea ce reclama trecerea lui prin
trioare si ca atare cresterea cantitatii cotelor). In cele din urma baza
 de receptie incuviinteaza predarea cotelor cu corpuri straine si
lucrurile se linistesc.

Niculaie Moromete, banuit de a fi uzat de
 mijloace silnice de convingere, este demis din functia de activist
regional si abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca
de jos. Dupa alte intamplari pe care romancierul nu le mai insira,
Niculaie ajunge horticultor (se casatoreste cu Marioara, fiica lui Adam
Fanatana, care era asistenta medicala). Fiul lui Moromete e un om al
vremii sale, capabil de a face fata tuturor obstacolelor dupa cum Ilie
Moromete, tatal fusese la vremea lui, impins acum de imprejurari fara
sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.